În România, medicii rezidenți agonizează fără speranţă

În România, medicii rezidenți agonizează fără speranţă
Like Tweet Pin it Share Share Email

Constatam la începutul acestui mandat că destul de mulți dintre noi facem parte dintr-o tagmă care, în mai toate timpurile și în majoritatea societăţilor, indiferent de gradul acestora de dezvoltare, a fost privită cu respect de membrii comunităţilor pe care le-au slujit. Mă adresez dumneavoastră, tuturor colegilor mei, precum și acelora care fac parte din sistemul medical românesc, care știu câtă responsabilitate înseamnă să ai în mâinile tale, în deciziile tale, viața unui semen. Sunt convinsă că problema supusă atenţiei va fi tratată cu toată seriozitatea, fiind una de interes general și de o gravitate tulburătoare.

Poate nu sunteţi străini de situaţia spitalelor din ţară, a sistemului de urgenţe românesc, a anomaliilor întâmpinate în actul medicinei de familie sau a problemelor de tot felul. Dar vreau să ne oprim astăzi și să medităm la ceea ce înseamnă viitorul medicinei românești. La tinerii rezidenți sau absolvenți de rezidențiat, care au depus recent un Jurământ de credinţă lui Hippocrate, după ce au muncit pe brânci, zile și nopți, pentru a deveni profesionisti adevărați. Mă văd nevoită să trag încă un semnal de alarmă asupra situaţiei dezastruoase din cadrul sistemului sanitar românesc. O țară secătuită de cadre medicale, cu sute de rezidenţi care aleg anual să plece în străinătate, umiliţi și ignoraţi de cei care ar trebui să le fie mentori. În lipsa lor, spitalele mici, din provincie, nu mai pot funcționa. Centrele spitalicești din orașele mari devin, astfel, supraaglomerate, iar rezultatul îl știm cu toții. Multă frustrare adunată atât în rândul cadrelor medicale, dar și al pacienţilor pentru care holurile instituţiilor spitalicești sunt trepte ale răbdării și culoare ale suferinţei.

Suntem cu toţii conștienţi de importanţa esențială pe care o are calitatea actului medical într-o societate ce se dorește a fi sănătoasă. În condiţiile amintite, acest standard calitativ este imposibil de atins. Ca orice analiză temeinică și această radiografie trebuie să se concentreze pe punctele esenţiale în care sistemul pare a avea cele mai mari fisuri. Iar una dintre aceste breșe este reprezentată de procesul prin care tinerii absolvenţi de medicină trebuie sa treacă pentru a deveni medici.

Stimaţi colegi,

Din discuţiile purtate de-a lungul timpului cu tineri aflaţi în acest stadiu al carierei, pot spune că nu doar banii reprezintă motivaţia acestora pentru care rămân sau pleacă din sistem sau din țară. În mod evident, un nivel de salarizare pe măsura muncii depuse le oferă condiţii decente și normale de viață, însă problemele pe care rezidenţii le reclamă sunt mult mai profunde. Vorbim despre niște tineri care au studiat intens și care au intrat în rezidenţiat la 24-25 de ani. Drumul până în acest moment a fost înţesat de examene și de emoţii, de renunţări personale și de o determinare de a trece peste lipsuri materiale și de nedreptatea ca, medic fiind, să te bazezi pe ajutorul financiar al părinților.

Odată ce pătrund în malaxorul rezidenţiatului și al specializării, tinerii medici remarcă stupefiaţi că, în loc de specializări clinice aprofundate și practică supervizată de mentori cu experienţă, au parte de gărzi peste gărzi, de  o birocraţie sufocantă și de piedici la tot pasul. Rezidenţii sunt transformaţi în conţopișiti de serviciu, mulţi sunt lăsaţi fără îndrumare în stufoasa lume a codurilor, condicilor și a actelor de completat. Un sistem autodeterminat, în care doar norocul te poate aduce sub aripa unui coordonator responsabil, care să îi îndrume corespunzător, care să îi învețe meserie și nu cum să satisfacă nevoile birocratice ale sistemului. Dependenţa de acest unic mentor naște o serie de abuzuri, reclamate deseori de tineri, care recunosc, însă, că medicul cu experienţă este, la rândul lui, hărţuit de supraagomerare și de hârţoage.

Cu toate acestea, rezidenţii se încăpăţânează să rămână în sisstem. Cu ajutorul familiilor, fac efortul unor  supra-specializări în străinătate. Iar la întoarcere, surpriză! Nu puţini au constatat faptul că stagiul nu le-a fost recunoscut. Și asta, deși unii colegi aflaţi în aceeași situaţie au fost, din nou, mai „norocoși”. Sau constată că tot ce au învăţat în centrele din afara ţării nu poate fi pus în practică, din lipsă de aparatură sau de materiale. Rezidenții se simt ai nimănui, în degringolada creată și în absența unei metodologii clare. Sfârșitul procesului este reprezentat de un examen individual, susținut în fața a trei profesori, fără nicio dovadă video, în cazul unei contestații. Iar obligativitatea susținerii acestui examen, dintr-o materie prea puţin up-datată noilor rigori medicale, în centrele universitare în care s-a desfășurat minim 75% din stagiu, este un alt aspect pe care rezidenții vor să îl îndrepte.

Medicina a fost, în ultimii aproape 30 de ani, poate cel mai văduvit sistem românesc, alături de educație. Problemele nu contenesc, lipsurile sunt multe, românii sunt tot mai  nemulțumiți. Se moare pe capete din cauza infecțiilor nosocomiale, a crizelor de medicamente și vaccinuri. Dar, dacă de ziua de astăzi nu ne pasă, poate ar trebui să ne gândim măcar la mâine. La cine va mai lucra mâine în sistemul sanitar românesc! În mod iresponsabil, ne alungăm viitorul din țară! Într-un sistem suprasaturat de pacienți, rezidentul român poate ar reprezenta șansa. O șansă de care noi, cu încăpățânare, continuăm să ne batem joc.

Comentarii (0)

Lasă un răspuns