INSULINOREZISTENȚA VS „MINISTEROINDIFERENTA”

INSULINOREZISTENȚA VS „MINISTEROINDIFERENTA”
Like Tweet Pin it Share Share Email

Diabetul de tip 1, adică insulinodependent! Pare o noţiune arhicunoscută în lumea medicală, întrucât în România această boală apare din ce în ce mai des, şi din ce în ce mai devreme. Au fost diagnosticaţi cu diabet bebeluşi în vârstă de numai câteva luni iar odată cu acest diagnostic se schimbă întregul univers al pacientului şi al familiei sale. Fiecare zi, fiecare oră devine o luptă pentru a pune în acord glicemiile cu numărul de carbohidraţi consumaţi şi cu insulina pe care bolnavul este obligat să şi-o injecteze. Este o luptă pe care o vor purta toată viaţa, pentru că diabetul de tip 1 nu se vindecă.

Am urmărit reportaje despre acest subiect, am citit materiale despre drama pacienţilor insulinodependenti, am cunoscut oameni care suferă de această formă de diabet. În fiecare zi, sunt obligatorii înţepături pentru a verifica nivelul glicemiei, cea care arată dacă este nevoie de insulina  fără de care nu poţi trăi. Bolnavii de diabet de tip 1 au nevoie de ace, de testere pentru diabet şi de diferite tipuri de insulină pentru a lupta cu o boală care nu se vede dar care, în timp, îi poate ucide. Au nevoie de injecţii cu glucagon pentru situaţia în care apare starea de inconştienţă generată de comă diabetică. Doar că acest medicament, sau altul similar,  nu se găsesc în România. Pacienţii sunt obligaţi să-l cumpere din ţări precum Ungaria, Bulgaria, Austria, la preţuri ce variază în jurul sumei de 25 de euro, devenind din nevoia de supravieţuire un fel de mici importatori de medicamente.

Diabetul de tip 1 face ravagii în rândul copiilor. Netratată corespunzător, boala avansează rapid şi generează complicaţii care duc la orbire, insuficientă renală sau amputarea membrelor inferioare sau superioare. Aceşti copii au dreptul la o viaţă normală, singura condiţie fiind aceea ca statul să înţeleagă că e mult mai ieftină prevenţia decât tratarea complicaţiilor.

Am văzut un purtător de cuvânt de la CNAS care încerca să justifice  lipsa acelor şi testerelor pentru diabet prin  bugetul insuficient. Acel domn vorbea din biroul său frumos mobilat despre drama copiilor bolnavi de diabet cu detaşarea omului pentru care pacienţii devin nişte simple cifre, iar durerea se poate cuantifica în statistici seci. Cerea înţelegere şi făcea apel la raţiune când vorbea despre bugetul Casei, uitând că fostul şef la CNAS a fost arestat de curând întrun amplu dosar de corupţie instrumentat de DNA.

În România zilelor noastre, copiii se chinuie cu o boală care în alte ţări din Europa este abordată cu totul diferit. Acele, testerele sau insulina nu mai reprezintă o problemă, în plus, se oferă gratuit  senzori de testare a glicemiei, o tehnologie nouă prin care pacientul nu trebuie să se mai înţepe, ci poate să verifice în timp real glicemia direct de pe telefonul mobil. Aceşti senzori se pot procura şi în ţara noastră cu preţul de 1000 de euro, plus consumabilele în valoare de 200 de euro lunar. Bani prea mulţi pentru o mare parte dintre familiile ce trăiesc drama diabetului de tip 1.

Ce face, in tot acest timp, Ministerul Sănătăţii? Ceea ce ştie mai bine: promite! Avem parte de promisiuni de tot felul, promisiuni care nu ţin de cald, nu dau speranţă, nici măcar nu uşurează durerea cauzată de una dintre bolile cel mai des apărute la copii. Este, de fapt, tot ceea ce ne oferă Ministerul Sănătăţii: tratează insulinodependenţa cu ministeroindiferenţă!

Comentarii (0)

Lasă un răspuns